~Ei ma judeca~

Vreau inapoi naivitatea, vreau inapoi nestiinta. Vreau sa nu mai simt apasarea secretelor, sa pot sa ma uit in ochii lor fara sa vad si partea putreda, intunecata. Nu e corect, asa nu mai imi place jocul... Asa ma simt superioara lor, pentru ca eu mi-am pastrat inocenta, pentru ca viata mea e curata. Da, e curata, e frumoasa! Desi ar spune altceva. Ar scoate in evidenta acele parti neintelese, pentru ca in lumea lor mica nu pot intelege cum altcineva poate fi diferit. Nu pot intelege decat mizeriile cu care sunt obisnuiti, acele mizerii specifice varstei, generatiei lor.

Ce ciudat .. Parca toate au fost facute in ziua aia special pentru ca eu sa am acest sentiment. Discutia, mizeriile iesite la suprafata, dezgustul, drumul, oboseala, cartea, ameteala, troleul, nenea mirosind a bautura ieftina ce se atingea de mine. Ce lume infecta! Ce dobitoci … am o scarba profunda, o scarba de care cu greu ma pot elibera. Pentru ca stiu ca ma voi intoarce acasa, pentru ca il voi vedea, ii voi vedea, va trebui sa ii iubesc in continuare, sa ii respect in continuare. Cum se face asta cand ai sentimentul ca nu merita?

Si ei ma judeca pe mine …

~Inca ceva~

Din nou ceva sarbatori. Nu mai vorbesc de deprimare, altii mi-au luat-o inainte si sunt foarte de acord. Cred insa ca eu nu sunt facuta pentru sarbatori, nu pot sa ma bucur ca toti ceilalti de sarbatori. Poate asa devii cand pierzi pe cineva asa de drag, poate asa se intampla cand nu poti fi cu persoana iubita tocmai de sarbatori , poate asa se intampla cand vezi tristetea din ochii mamei.

Insa nu prea vad de ce am sa ma bucur. Exemplele din jur doar imi intaresc impresia de falsitate. Post doar de ochii lumii, sau doar de la mancare (parca postul insemna rugaciune, fapte bune, abstinenta.. in fine), mers la biserica in toale noi, sa te vada satul, mancat ca spartul in ziua de pasti si baut ca porcul (saracii porci, de ar stii ei cum vorbesc de ei). Parca nici nu prea ai ce sa sarbatoresti. Insa daca acum sunt zilele libere, doar acum te mai poti bucura de unele (!) rude pe care le ai la inima, mai auzi o barfa buna despre te miri ce verisoara ce a facut te miri ce chestie, mai ramai cu gura cascata la avutia unora, sau la umanitatea altora.

Prin urmare mica vacanta, mersul la tara, vizitatul rudelor a avut si partea ei frumoasa. Astept sa vad si din puntul de vedere al capturii care sunt rezulatele, asta doar in cateva zile. Ah, era sa uit: am avut grozava ocazie sa cunosc un cuplu frumos, pe care as dori sa am ocazia sa il mai intalnesc, un cuplu special ce imi da incredere ca in lume exista loc pentru noi toti. Mai ales pentru noi! :)

~Zice lumea~

Zice lumea ca m-am facut rea, zice lumea ca acum am curajul sa spun ce gandesc, sa-mi sustin punctul de vedere. Mai zice si ca sunt crizata si ca reactionez prea impulsiv. 

Zice el ca n-am experienta , probabil gandeste ca nu fac nimic toata ziua. Pot sa demonstrez contrariul, mai mult decat am facut-o pana acum? Pai cu siguranta o sa incerc – doar ca m-am cam saturat sa tot incerc, sa nu reusesc! La dracu, zic din nou!  

Cica am devenit a dracului. Pai cum mai, “am devenit”?? Asa de bine m-am ascuns? Si toate astea de la faptul ca mi-am sustinut punctul de vedere in fata comunistilor! Comunisti idioti si incuiati la minte, comunisti care in afara de propria poezie, de propriile ideologii rigide, nu vad. Care nu pot nici macar da dovada de suficienta inteligenta sa aplice dracului acele ideologii la fiecare caz in parte. Dar comunistii au experienta, avand experienta sunt apreciati, fiind apreciati, li se accepta orice aberatie. 

Zic unii* ca nu trebuie sa iti pierzi rabdarea, ca trebuie sa lasi sa se intample ce trebuie sa se intample, suna asa de frumos dar asa de greu de aplicat. Desi stiu ca pana la urma se va intampla, desi stiu ca pana la urma comunistii se vor impune, de ce sa nu le arat ce cred si cum vad eu lucrurile. 

Un lucru bun: o noua provocare – imblanzirea comunistilor! Dracu sa-i ia!

* citesc in timpul liber 

~Uneori mai si citesc. Carti~

De regula prefer sa trec prin viata fara sa filozofez prea mult, fara sa imi pun prea multe intrebari despre de ce, cand, cum. Simt ca mintea mea e prea instabila ca sa faca fata unor presiuni prea mari (da, da, falsa modestie, insa daca ma laud prea mult, mi se urca la cap).

Uite ca de data asta, am fost provocata sa gandesc mai mult poate decat de obicei (si la alte subiecte decat ce melodii sa mai ascult, unde sa merg in week-end, cum sa fac fata la 14 martie, cand se termina odata evaluarea naibii, de ce plange la 12 noapte, de ce e mereu nervoasa, si lista poate continua, dar pe cine intereseaza gandurile mele?!). 

Am citit si eu o carte (!), desigur am devorat-o in cateva zile, citind noaptea la lumina lampii (nu de gaz, ca am curent la comuna). Previzibil ar spune unii, cartea e scrisa de Jeanette Winterson, “Portocalele nu sunt singurele fructe”. M-a fascinat stilul ironic al autoarei[, stil cu care m-am tot obisnuit si in viata reala de vreun an si 4 luni incoace], m-a fascinat felul in care a pus in vorbe atatea sentimente, unele cunoscute si mie. 

Mediul in care traiesti te formeaza in viata, insa nu poate schimba ceea ce simti, ceea ce te identifica, ceea ce esti. Pana la urma, indiferent ce educatie primesti de acasa, indiferent daca esti crescut intr-un mediu religios, sau intr-unul fanatic, sau intre parinti toleranti, iti faci propriile alegeri, fie ca unele din ele inseamna sa asculti de “diavolul portocaliu”, asa cum Jeanette a facut. Lucrurile nu sunt doar alb si negru, au nuante, sau asa cum spune chiar mama fanatica a protagonistei, portocalele pana la urma nu sunt singurele fructe. 

Sa fi inteles eu din carte doar ce am vrut? Doar ce mi-a fost convenabil?

~Down boy~

Am descoperit o melodie care rezista obsesiv in mintea mea de ieri, cand am auzit-o la VH1: Yeah yeah yeahs,  Down boy. 

Tre sa recunosc ca ma si saturasem sa tot vad postul ala cu vaicarelile mele de doi bani, care de regula nu-mi stau in caracter (ok, ok, nu de fata cu publicul larg, ci doar cativa privilegiati au acces la ele :P). Asa ca mai bine expun preferinte muzicale, mult mai interesante.

Acum ca am descoperit si eu ca nu e niciun bai sa adaug in post un link catre youtube, iata melodia cu pricina:

~Am chef sa ma plang ...~

Parca toata lumea mea sta in loc, nimic important nu se intampla. Am senzatia ca fiecare zi seamana cu cea din urma, am senzatia ca am mereu aceleasi activitati, aceleasi ganduri, aceleasi asteptari. Nicio schimbare, nici macar in mintea mea. Poate ca si inainte aveam perioade din astea, dar atunci visam mai mult, atunci traiam mai mult in coco-land. Poate sunt eu pre invatata cu drame si cand lucrurile sunt calme ... mi se pare prea calm. Hmmm, enervant de calm!

Vremea asta de afara de tot cacatul! NU pot face nimic, nu e nici iarna, nici primavara, nu pot face poze, pentru ca nu e nimic interesant. Nu am mai facut o poza care sa imi placa de luni bune. Nicio poza de iarna care sa merite sa fie bagata in seama.

Nu imi iese nimic nici la munca, nu reusesc sa fac o nenorocita de interogare si ma demoralizez cu totul. De ce tre sa fie totul asa de complicat pentru mintea mea? De ce nu m-am nascut geniu?! 

Este numai luni? Este deja luni! Ce repede trece timpul asta ... 

A naibii interogare, de la ea a pornit totul!

~Stare de sarbatoare~

Daca mai vad un film cu mos Craciun, sau despre Craciun, sau despre bunatate, despre spritul sarbatorilor ... o sa o iau razna! Cat de bine mi-ar fi acum la munca, rezolvand tampenii, vorbind la telefon sau scriind mailuri! Cu greu m-as fi gandit acum o saptamana ca o sa ajung sa plang dupa munca.
Nu am nimic cu cei care traiesc aceasta sarbatoare, care iubesc aceasta sarbatoare. Eu nu sunt una dintre ei, dar hei, tot ce e diferit este binevenit in viata mea! Doar ca din pacate atata caz facut pe ideea de sarbatoare in familie, reuniuni de familie, cina festiva, colinde, bucurie, sentimente frumoase, toate astea pentru unii pot fi doar cutite infipte in inima. Cand stii ca nu ai cum sa ai pe cei dragi langa tine, este un efort incredibil sa treci de sarbatoarea asta. Ho ho ho, dar pe cine intereseaza de bietii nefericiti ...
Suntem prea egoisti sa ne intereseze suferinta altora. Chiar si suferinta celor care ne sunt alaturi.

"Daca o sa treaca si Craciunul asta, o sa fie bine...".

~Povestea cu blogul~

Zilele astea au fost mai zbuciumate dintr-un motiv demn de un episod din Seinfeld (atat de stupid) - blogul. Noaptea am visat blogul, ziua ma bantuia blogul, la munca nu ma puteam gandi decat la EL. Asa imi trebuie daca ma bag in chestii care nu le pricep, daca imi deschid conturi peste tot si nu imi dau seama ce inseamna.

Pe scurt, blogul a aparut la statusul meu de yahoo messenger. In mod normal nu m-ar deranja, mereu a insemnat doar un loc unde mi-am postat poze. Insa de ceva vreme am mai scris una alta, ganduri idioate, fara noima, sau cu prea multa, ganduri care parca nu mi se pare asa de OK sa le citeasca toti cunoscutii. Hmm, frica mea de public, frica mea de critica.

Orice ar fi, mi-a ocupat 2 zile din viata, am obosit. Partea proasta e ca desi am modificat conturi, modificat bloguri, sters conturi, linkul catre blog tot apare la statusul de mess.

Ma dau batuta oameni buni, cititi daca vreti. Va avertizez insa: blog cu continut strict personal :)

~Curaj~

Ce lucru rar: curajul. Povesteam ieri cu o prietena despre vietile anterioare (hmm ... ) si faceam presupuneri despre ce am fost, ce am fi vrut sa fim. Iar replica ei a fost: eu sper ca macar intr-o viata anterioara sa fi avut curaj.

Da, trebuie sa ai curaj sa traiesti, trebuie sa ai curaj sa constientizezi ce vrei, de ce vrei si mai ales cu cine. E nevoie de curaj sa incepi ceva, mai ales ceva ce doresti asa de mult. Trebuie sa ai curaj sa duci totul pana la capat, sa nu renunti cand lucrurile devin aiurea.

De ce ne e asa de greu sa traim, de ce mereu inventam obstacole, mereu ne agatam de motive stupide doar pentru ca in definitv ne e frica. FRICA. Frica de necunoscut, frica de fericire, pentru ca odata cu ea poate veni si tristetea.

Ar fi bine sa incepeti sa traiti oameni buni, pentru ca viata e mult prea scurta sa o pierzi cu temeri idioate. De-ati stii cat e de bine sa fii iubit, sa fii strans in brate, sa te uiti in ochii ei - ai personei iubite si sa simti ca atunci, acolo, esti mai fericita decat ai fost vreodata. Pentru ca traiesti, pentru ca iubesti. Pentru ca ai avut curaj, atunci cand toti credeau ca e o nebunie.

Putin curaj, putin egoism! Putina nebunie!

~Despre forumuri si blogurile altora~

Mi-am redescoperit o pasiune, sa ma dau pe forumuri, pe blogurile altora, inclusiv sa comentez la diverse postari. Buuun, pana aici toate bune si frumose. Mai ales cand descopar si eu un forum care dezbate probleme care ma intereseaza si despre care mi-am dorit sa aflu mai multe, sa gasesc alte pareri, etc. Sau in aceeasi ordine de idei, descopar un blog care dezbate subiecte de interes.
Problema vine in momentul in care ceea ce scriu este interpretat in forma si chip de altii. De ce unii nu pot accepta alte opinii decat cele proprii? Eu niciodata nu am spus: asa cred eu, asa este corect. Respect parerile celorlalti si astept ca parerile mele sa fie respectate. Asa fac in viata reala, poate in asta virtuala oi fi facut altfel, cine stie !?
Oricum, sper ca micul incident de azi sa nu ma fi lecuit de forumuri si bloguri. Nu de alta, dar am muncit destul, am chef sa mai iau si pauze, cat mai lungi si dese :)

~6 luni~

Am fost acasa, s-au implinit 6 luni! Deja 6 luni de cand s-a dus. E ciudat cum a trecut timpul asta, acasa fiind am retrait toate senzatiile de atunci, disperarea, usurarea ca nu se mai chinuie, groaza ca nu o sa il mai vad niciodata. Dar la mormant a fost liniste, m-am simtit parca pe alta lume, mult mai calma, mult mai buna.



Eu nu prea cred in multe pe lumea asta, dar am o convingere ca este bine, ca este undeva cu chitara in mana, cu tigara in coltul gurii, cantand vreo melodie de la Metallica. Trebuie sa fie undeva, nu se poate ca drumul lui sa se fi terminat deja. Nu asa de brusc, nu asa de dureros.



Mi-e dor de tine, fra.

~Eu~

Ce te-ai face daca te-ai simti diferit/a, daca ai avea certitudinea ca nu esti ca toti ceilalti? Ai arata lumii ceea ce esti? Ai ascunde? Ai apara secretul "cu pretul vietii"? Eu am ales sa spun ... mi-a facut bine, majoritatea m-au sustinut, nu m-au condamnat, poate chiar le-am stimulat fantezia :). Unii insa m-au condamnat, m-au si abandonat.

Asta este cand esti diferit de normal. Cei din jur reactioneaza ciudat, neprevazut. Unele sunt surprize placute, unele din pacate sunt adevarate dezamagiri din partea celor de la care nu te asteptai, de la care erai convins ca vei avea doar sustinere.

Asadar, voi ce ati face daca ati fi convinsi ca sunteti diferiti? Eu una am spus.